WordPress-ul asta e foarte inteligent. Tine minte dracu` ce cuvinte cauta lumea pe google ca sa ajunga pe blog si dup-aia, surpriza!, imi spune si mie de ele. Asa… sa-mi arate ca el poate. De ceva vreme am inceput sa urmaresc ce cauta lumea ca sa ma gaseasca. Imi pare rau ca nu am facut asta de mai demult, pentru ca as fi avut o lista mult mai consistenta de cautari “geniale”.  Bine, nu ca m-ar deranja “genialitatea” aceasta; adica, nici politicienii nu se supara ca sunt injurati ca la usa cortului, daca in campanie sunt votati; nicio fetita de pe Calea Turzii nu acuza pe nimeni de calomnie daca-si mai ia cate-o “Curvo!” (si nu numai) in figura, atata vreme cat inca produce; niciun profesor nu se supara ca ii fac studentii slujbe sataniste in noptile lungi din sesiune, atata vreme cat, la examen, si dupa acesta, tot ei sunt cei care zambesc – acesta este unul dintre domeniile prolifice de aplicare ale proverbului: “Cine rade la urma, rade….!”.

Acum sa va prezint cautarile astea magnifice:

Am inceput sa scriu articolul acesta acum o saptamana… cam la ora asta… dupa o toceala buna la administrativ, pe cand simteam ca daca as sari de la 6 as fi un fel de Batman(-Batman), Superman sau, in cel mai rau caz, Peter-Pan. Dupa cum vedeti am fost atat de curajos. Si apropo… nu e foarte bine sa nu fii curajos. Mai ales cand te simti in stare sa fii curajos. Si inca o chestie pe care o s-o adaug la wishlist, cu efecte pe viitor, este dorinta de a face ceva ce ti-ai propus, chiar daca starea de fapt se schimba. Mai pe scurt: daca ai iesit din casa sa mergi la sala, oricate blonde ti-ar iesi in cale, te duci la sala. Nu de alta, da` poate gasesti una mai buna acolo…

Dar sa revenim… acesta e articolul pe care am inceput sa-l scriu.

“Azi e sarbatoarea Rusaliilor. In primul rand, eu nu stiu ce-s alea rusalii. Si nimeni nu cred ca stie chestia asta. Rusaliile sunt ca lerul – nimeni nu stie ce-i ala, dar toata lumea canta de Craciun colinde cu si despre el. Oare pot cumpara rusalii din piata? Sau, o afirmatie mai competenta: “de mult mi-am dorit niste rusalii” (Zamfy:). Asta pana am cautat in DEX explicatia cuvantului “rusalii”: rusalie (da, avem si singular, deci pot cumpara rusalii atat en-gros, adica varsate, la kil (sic!), cat si en-detail, adica, la bucata), rusalii: 1. Sărbătoare religioasă creștină (cu toate ca in “Sfanta Biblie” nu se pomeneste cuvantul Rusalii), cu străvechi origini mitologice, provenind din ritualuri de pomenire a morților, care cade la 50 de zile după Paști. 2. (În mitologia populară) Ființă fantastică, asemănătoare cu ielele, reprezentată ca o zână rea, care dezlănțuie furtuni, schilodește pe oameni sau le ia mințile. (poate in mitologia populara era o fiinta fantastica, dar in zilele noastre, s-a materializat in Rogue, aia de face prapad in X-men 3) 3. (Entom.) Larvă acvatică a insectei Ephemeride Polingenia, care se găsește mai ales în Dunăre, constituind hrana principală a cegii; p. ext. efemeră. – Din sl. rusalija.

Acum, eu nu stiu ce aveti voi in cap dupa ce ati citit definitia anterioara, insa mie mi-a lasat un gust amar. Asta imi dovedeste ca romanii, contrar opiniei mele, nu au imaginatie. Pai cum sa denumesti trei realitati complet diferite prin acelasi cuvant? Cat de trist poti sa fii?! De la sarbatori cu morti, trecand pe la vrajitoate malefice, ca in final sa ajungi la pestii din Dunare. Si cica de-asta suntem cautati dincolo, ca avem imaginatie si suntem inventivi… sau poate suntem inventivi, dar suntem lenesi.” - asta e bucata scrisa saptamana trecuta, revin in zilele noastre.

***

Si, ca tot veni vorba de romani si cat de cautati suntem dincolo, n-o sa-l uit niciodata pe omul care mi-a spus chestia asta. Eram la un majorat si ne chinuiam noi sa aranjam boxe si statii pe acolo… imi amintesc si-acum ce ventilator de tot cacatu` aveam, dar totusi era atat de bun. Si ne-am chinuit noi sa-l punem deasupra statiei, sa bata in ea, am folosit sisteme avansate (in speta, un scaun pus pe masa), am invartit firul cum am putut pe picioarele scaunului, am creat un echilibru de care Gulea (ilustra noastra profesoara de fizica) ar fi mandra – in fine, am reusit (aveam si o poza, ca dovada). Si dupa toatea astea, vine fratele sarbatoritei, se uita, si apoi, cu mandrie, ne spune: “Inventiv romanu`! De-asta suntem cautati dincolo.” – omul era plecat de ceva vreme in Olanda, deci nu cred ca vorbea prostii.

Totusi, n-as vrea sa vad cu ochii mei chestia asta. Vreau sa spun ca nu as vrea sa vad cu ochii mei cat sunt de apreciati romanii in afara granitelor. N-as vrea sa muncesc pentru straini. Tocmai am avut o discutie foarte acida cu o spanioloaica. In fapt, era vorba despre cat de cacat e Romania si cat de resemnati suntem in gandire. Nu neg asta. In multe situatii se aplica. Totusi, cei care pleaca din tara nu au dreptul la replica. Nu-mi plac romanii care sustin sus si tare ca “Romania e o tara puscata! Romanii sunt inapti! Trebuie sa schimbam sistemul!”, urmand o incheiere apoteotica: “Eu vreau sa plec din tara!”. Vrei sa pleci din tara?! Du-te!!! Dar daca pleci, stai frumos pe curu` tau si nu mai comenta despre cat de greu se misca lucrurile “la noi” (asta inca e ciudat – desi pleaca din tara si o critica la greu, “la noi” ramane “Romania”). Oricum, daca vrei sa schimbi ceva, aici (.ro) e locul si acum (2010, and counting) e momentul. Prea putini o sa schimbe ceva in Italia, Spania, Germania (?!). Acolo jocurile sunt facute, regulile sunt scrise (si sunt scrise destul de bine!) si tot ceea ce-ti ramane de facut e sa intri in hora si sa joci dupa cum iti canta ei. In Romania, daca poti sa te dai la fund si sa strangi din dinti, s-ar putea sa schimbi ceva.

***

Dar de ajuns cu lucrurile triste. E 1 iunie. Asta imi aduce aminte de o cearta din liceu. Ehhh… cearta, vorba vine – a fost, mai degraba, o mica discutie in contradictoriu. Motivul l-am uitat, insa imi amintesc ultimele cuvinte ale acuzarii: “Tu o sa fii minor pana la moarte!”. Si cred ca avea dreptate. Inca nu m-am schimbat prea mult. Inca imi debiteaza capu` multe prostii. Si inca pot sa fiu sincer. Cred ca asta te face cu adevarat copil. Ca mai nou, copiii nu mai au jucarii, nu mai sunt nici mici (sau nu sunt eu destul de mare?), nu mai au preocupari de copii etc.. Asa ca, cat timp pot sa spun liber ce am in cap, o sa fiu minor. Si stiu ca sunt multe care vreti sa traiti periculos si sa comiteti cate-o infractiune asa din cand in cand, deci, o corupere de minori, ceva, fetele, studentele?

***

Apropo… zilele astea citesc despre drepturile omului. Si am aflat o groaza de chestii interesante. Un exemplu care pe mine m-a amuzat enorm a fost urmatorul. “Dreptul de a creste ursi polari in apartamentul de bloc este o componenta a dreptului la viata privata.” – cred ca tocmai am gasit explicatia pentru galagia care vine de la vecinii de sub mine: pustii aia doi, dragalasi si suavi, se transforma in ursi polari cand iasa din lift si asta e motivul pentru care se zguduie casa cand ei joaca fotbal in camera, nu pentru ca ar fi redusi mintal. Oare?

***

O alta chestie care m-a amuzat – “Dupa ce-a castigat Eurovision, Germaniei ii demisioneaza Presedintele. Acum inteleg de ce spuneau asa multi ca meritam sa castigam noi.” – asta e un RT @andimoisescu.

***

Respect Guess Who. “PI2DE” e bestiala. Si vad ca omu` are si gusturi, desi, ca orice rapper din Romania, care se respecta (si, implicit, merge pe principiu: “Ai bani, mananci; n-ai bani, nu ti-i foame!”), a observat ca atunci cand vorbesti de masini, vorbesti de Mercedes-Benz. ”fara masini de-alea gen glont, avion sau racheta” – sunt cele trei masini pe care orice miliardar ar trebui sa le aiba in garaj si anume: glontul – Brabus Bullit, avionul - Brabus SV12R si racheta – Brabus Rocket… restul e cancan… pardon… e masini (sic!)… Am zis!

***

Am gasit cea mai misogica replica. Puteti s-o testati, merge… garantat 100%. “Desi nu pare, sunt si femei destepte!”.  Genial! Am primit si un premiu, asa, neoficial… de la un campion, la un alt campion.

]]> http://alexpadu.wordpress.com/2010/06/01/ganduri-din-sesiune/feed/ 9 alexpadu examen_00 http://alexpadu.wordpress.com/2010/05/15/concluzii-recente/ http://alexpadu.wordpress.com/2010/05/15/concluzii-recente/#comments Sat, 15 May 2010 20:44:03 +0000 alexpadu http://alexpadu.wordpress.com/?p=662 ]]>

Ante-scriptum: Nu va chinuiti prea mult sa cititi documentul din poza. Nu e prea relevant. In principiu, l-am pus pentru ca a fost cel mai relevant rezultat pe Google la un search dupa titlul articolului. Totusi daca vreti sa va cultivati putin, ati putea sa-l analizati.

Ultimele saptamani au incercat sa confirme faptul ca “in capat la Grigorescu, la bloc” (cum ar spune doamna care preia comenzile la taxi) se cultiva ceva. Si nu, din pacate nu s-a legalizat marijuana, deci nu ne-am inceput propria cultura pe balcon. N-avem nici macar cactusi. Dar cultivam creiere. Expresia “tanar intelectual” isi gaseste loc, mai nou, si in apartamentul 25.

Am cochetat, de asemenea, cu ideea de biblioteca. Mi-am facut abonament. Bine, oamenii cu vechime acolo ii spun “permis” si iti arunca o privire plina de dispret cand le vorbesti despre “abonamentul” tau. Nu dau cu seama de ce…

Nu stiu altii cum sunt, dar eu cand ma gandesc la notiunea de biblioteca, ma gandesc automat la o biserica mai evoluata, mai moderna: lumina mai puternica si scaune ceva mai multe. Dar linistea ar trebui sa fie aceeasi; doamna aia de la intrare – care la biserica vinde lumanari, aici imparte locuri, e prezenta, iar atmosfera una foarte solemna. La BCU nu-i chiar asa. Si mergand pe principiul, “e frumos, da` nu prea”, pot spune ca am rezistat acolo doar cateva sesiuni, pana au inceput pitipoancele si taranii sa invadeze sala. Ce-i drept, nu trebuia sa-mi fac mari sperante – sala aceea e frecventata in mare parte de “eminentii” studenti la drept, asa ca nu ma astept sa intru in sala si sa vad un fum negru, ca-n LOST, in care poti vedea parca imaginea profilor predand la cursuri, insa ma asteptam la mai mult bun simt. Bineinteles, plin de p*Z*e proaste care nu se pot abtine sa nu povesteasca despre ce cocalari faini or mai aparut saptamana asta prin Obsession ( “The Club”) si despre cum s-or mai combinat astia pe la scoala. Asa, ca o paranteza, am un banc fain pe tema asta, gen: doua femei, dupa ce au fost colege de celula timp de 20 de ani, la eliberarea din penitenciar, isi iau ramas bun, se pupa si pleaca in directii diferite, dar dupa cativa pasi una exclama: “Stai tu Marie, ca mai am sa-ti zic ceva!”. Cam asta e si situatia de fata. Noroc ca ma duce un pic capu` si am schimbat “biserica” – nu zic unde, ca devine si ala loc de pelerinaj al prostiei.

***

V-am povestit mai demult despre vecinii mei, cei cu animalele de 4, respectiv 6 ani, gen. Am dus rationamentul putin mai departe. Mi-am dat seama ca sunt saraci. Cum mi-am dat seama de asta? Foarte simplu. Motivul pentru care le umplu congelatorul de carne in fiecare zi e unul simplu: salbaticii fac galagie, alearga prin casa, sar, joaca fotbal etc.. Am mai vazut cazuri de-astea. Si rezolvarea a fost simpla: un calculator. Ii pui la copil un calculator si niste jocuri in fata si tace, nu mai ai treaba cu el. In concluzie, vecinii mei sunt saraci – n-au bani sa le cumpere un calculator la copiii aia ca sa-i faca sa taca. Bineinteles, nu poti ignora nici ideea “DOTA/ Counter-Strike = the end of social life”, dar asta e mai putin important; daca le-ati vedea fetele v-ati da seama ca oricum, cu sau fara calculator, tot no-liferi o sa ajunga.

***

A fost un festival… Urban fest, campus fest, best fest… unu` din astea trei. La Cluj. Acuma… festival au vrut ei sa-l numeasca, eu mai degraba i-as spune “tiganie”. Eu m-am simtit ca la zilele Blajului, pe Campia Libertatii, plin de tigani si tarani. Coincidenta face ca si Andrei sa aiba o senzatie de deja-vu – el se simtea ca la zilele Sucevei – din nou, plin de tarani si tigani. Intr-adevar, acum cativa ani, in Blaj, parca nu era asa de rau. Nu era cea mai mare bucurie pentru mine sa ma duc la “festival”, insa parca era mai OK. “Parca…”; si asta ma face sa-mi aduc aminte de un alt articol de pe blog, unde am vorbit despre schimbarile din viata unui om (“Timpul…(a trecut)”).

Apoi am stat si m-am gandit. De ce oare mi se pare atat de ciudat? Hmmm… nu trebuie sa umbli doar in Diesel sau Turabo ca sa intalnesti oameni civilizati. Cam oriunde am umblat in ultimii 2 ani, am avut parte de o atmosfera cat de cat de bun simt. Asta avand in vedere ca am umblat in locuri frecventate de studenti. Si contrar parerii generale, studentii sunt cat de cat cizelati. Chiar si cei de la sat, cand vin in Cluj, incearca sa se comporte decent, cu simt de raspundere , ceea ce in situatia unui elev clujean, chiar provenind dintr-o familie buna, nu se aplica. Intr-adevar, berea e moca, se da fara buletin, dar totusi exista si o anumita limita.

Atmosfera a fost, bineinteles, incendiara! Puya, Sisu si… un DJ pe-acolo… Diferenta intre Sisu si Puya: colosala. Sisu, amarat, cu niste haine de scandal, gen haine cu care merg eu la padure – in coltul opus… PUYA! Cocalarul!  Ochelari de soare, haine de firma, lucrat la sala…

***

Am observat ca toate chestiile vin la pachet. Asa cum necazurile vin la pachet (insa nacazuri nu-s prea multe, ca nacaz ii numa cand nu manca porcu!), asa vin si bucuriile, si femeile, si mancarea de acasa, si examenele in sesiune… si incercarile oamenilor de a te corupe cand ai inceput sa faci ceva.

Tot semestrul, cand libertatea de miscare era mult mai mare, trebuia sa programezi iesiri, intalniri etc.. Acum, ca se apropie sesiunea si, pentru a avea o vara linistita, stand cu… burta-n sus la soare, trebuie s-o pui acum pe carte, toata lumea incearca sa te corupa. Toata lumea imi propune chestii – “Hai sa facem chestii… impreuna!”; “Hai sa mergem la festival!”, “Hai sa mergem in Obsession (“The Club”)!”; am primit chiar si un “Hai sa mergem la nunta!”. La nunta?! Cine m-a mai chemat la nunta?! Si uite ca, acum, cand nu ar trebui sa merg nicaieri, invitatia, surprinzator, vine.

***

Pentru final am pastrat un filmulet care pe mine m-a amuzat foarte tare. Genial!

Dupa cum ati observat, am facut din nou o pauza. Nu stiu care e cauza: inspiratia, timpul liber, lenea… Oricum, lumea inca era emotionata de la ultimul articol, colegii mei (cei care ma iubesc) il savurau cu placere si, spre surprinderea mea, acel articol a avut o primire foarte buna din partea lor – bineinteles, fata cu anticonceptionalele a fost figura reprezentativa a articolului, iar feedback-ul era de multe ori acelasi: “Chiar era una care-si numara anticoneptionalele?” sau “Cine-i aia care isi numara anticoneptionalele?”. Raspunsul meu era: “Da, frate, era! Nu vreau sa dau nume, ca nu-l stiu, da` ti-o arat afara cand iasa la tigara!”. Bineinteles, critica nu a intarziat sa apara – ii multumesc pe aceasta cale Corectorului, pe care il asteptam cu alte recenzii la fel de acide, insa de aceasta data ceva mai elaborate din punct de vedere gramatical. Si, ca tot veni vorba, intr-un comentariu ai remarcat faptul ca iti place sa-mi pun intrebari bla-bla… Intr-adevar, imi place. Fac asta de cand eram mic. Parintii mei erau innebuniti de atatea “De ce?”-uri, pentru ca ajungeau in punctul in care nu mai puteau sa-mi mai explice nimic… si n-o mai faceau. Dar ei isi permiteau, pentru ca sunt smecheri, sunt parintii mei. Acum pot sa pun intrebarea “De ce?” de cate ori vreau si majoritatea celor carora le-o adresez sunt nevoiti sa-mi raspunda. “De ce?” – o intrebare foarte buna – dupa parerea mea singura intrebare care ne face sa evoluam: fara ea, ne scriam articolele pe tablite de ceara, sau pe nisipul de la malul marii, nu pe blog. Inchei printr-un citat: “Totuşi, eu cred că dacă Dumnezeu nu vroia să gândeşti şi să ai întrebări te-ar fi făcut vită.” – Zamfy.

P.S.: Daca mai gasesti greseli gramaticale pe care ai de gand sa le corectezi, gandeste-te prima data ca-mi exercit licenta poetica, care mai inainte de Mihai Eminescu si de Creanga si de Caragiale purcede si taci dracu` si citeste in continuare. Amin! Am zis!

***

Si a fost post… Si a fost greu. A fost greu dupa ce am venit acasa. In Cluj nu tineam post. Nu neaparat din cauza ca nu vroiam, dar oricum ai baga mana la noi in frigider gasesti carne. Fetelor, voi stiti senzatia… Dar sa revenim… Desi nu am tinut post gen “fara lapte, carne, oua”, am tinut post cu scoala. Chiar cred ca scoala poate sa devina in anumite situatii un canon pe care l-ai putea primi la spovedanie. Am invatat la scoala ca dreptul de a nu fi torturat este un drept fundamental si nimeni poate sa-l ti-l incalce, nici macar cu acordul tau. Totusi, acest drept le este incalcat catorva zeci de oameni, in fiecare luni, de la ora 17, in Amfiteatrul Mare al Facultatii de Chimie. Ce-i drept, urmari fizice nu raman, ci doar sechele psihice. Dupa trei ore incepi sa te indoiesti de propria-ti sanatate mintala. Deci scoala = post => studentii sunt tineri intelectuali crestini. Si asa se justifica anuntul din Piata care suna cam asa: “Tanar intelectual si crestin, caut sa inchiriez un apartament bla-bla-bla.” Asta a fost la Cluj. Cand am venit acasa, situatia s-a complicat putin. Postul-scoala s-a transformat in post-regim. Toata ziua salate, fasole, cartofi – nu ma deranjeaza atat de mult mancarurile astea, dar toata lumea stie vorba batraneasca: “Cea mai buna leguma e carnea!” sau, cum o zis tiganu`, la inmormantare la tat-so: “Preotul: <<Odihneste Doamne robul tau in loc cu odihna, cu verdeata…>>, la care tiganu`: <<Cu carne parinte, nu cu verdeata. Cu carne, ca de verdeata o fost satul!>>”. Si uite asa, am tinut si postul cu verdeata si, cu siguranta, nu sunt singurul. In Vinerea Mare, la incojurat, si apoi Sambata, la Inviere, auzeai in multime cate un: “Abia astept sa vina duminica sa mananc!”. Oricum, parerea mea e ca prin post nu-ti demonstrezi credinta. Nu neg insa ca nu are niste efecte constructive: dupa o saptamana de verdeturi, chiar am savurat masa de Pasti. In legatura cu sarbatorile pascale mai am doua nelamuriri: 1.de ce toti profesorii si-au reprogramat cursurile din Vinerea Mare pentru o data anterioara? si 2. de ce atata agitatie in magazine, toata lumea cumpara tot, de parca ar veni sfarsitul lumii?.  1. Dupa cum am afirmat anterior, scoala este cel mai bun mod de a sta cuminte si a nu-ti face pacate, deci daca vrei sa fii bun in Vinerea Mare, du-te la scoala! Du-te si stai acolo atent si cu siguranta n-o sa pacatuiesti in niciun fel! 2. Chestia asta cu forfota din magazine de Pasti, cu supermarketuri deschise una-ntruna (non-stop) e cam trista, sincer. Si orice produs are de Pasti un iepuras si doua oua pe eticheta, incepand cu vopseaua de oua si pana la odorizantul de buda (WC). Oamenii se bat pe ultima bucata de miel, desi carnea de miel sincer nu e chiar atat de buna, iar majoritatea vor manca tot o pulpa de pui, din gramada de carne de pe masa. Si, trecand peste toate astea, un argument irefutabil impotriva ipocriziei care incolteste in capul tuturor de Paste este urmatorul: fratilor, stati chill – Pastile sunt ca extragerile la Loto – niciodata nu-s castigatoare, pentru tine, si intotdeauna o sa mai fie. Ce-i drept, nu saptamanal, dar totusi, nu cred ca mai e pentru nimeni o surpriza ca Hristos va invia si la anul – face asta de aproape 2000 de ani!!! Asa ca daca ati pierdut startul anul acesta nu-i bai. Mai aveti o sansa anul viitor! Si la anu`… si la anu`…

***

In alta ordine de idei, as vrea sa va vorbesc, scurt, ca sa nu fiu rautacios, despre o elvetianca. O elvetianca destul de rautacioasa, chiar daca fara intentie. E destul de trist sa inchei conversatia cu un baiat cu replica “Te las scurt!”. Adica cum “ma lasi scurt?”…? De ce nu ma lasa “lung”. Bineinteles, am certat-o si fata si-a dat seama de greseala impardonabila pe care a facut-o si a reformulat: “Te las lung!”. Asa mai merge. In concluzie, fetelor, nu lasati nici un baiat “scurt”! Noi nu apreciem chestia asta decat atunci cand mergem la frizerie.  Oricum…  trebuie s-o felicitam pe kinderitza in cauza, prima fata care stie sa geama in 8 limbi – e un mic geniu, plecata din tara pentru ca nu a mai suportat viata infecta de la periferia Blajului, crescuta in paradisul fiscal al Europei, in Tara Cantoanelor, cu iPhone si X5 (care dupa parerea ei e mai mare decat seria 7, dar nu e!) si trebuie sa-i uram un sincer si umed….pardon… calduros “La multi ani!” – fara indemnul tau cine stie cand mai scriam ceva pe blog. Esti mandra? Dedicatie speciala, fara numar, se stie!

***

In incheiere, asa cum v-am obisnuit, un scurt material video. Ceva ce m-a amuzat enorm zilele astea. Dupa cum stiti, a ars Janis-ul. Al doilea Janis, ala cu stufu`. Trist. Sunt multumit ca am petrecut acolo cu vreo saptamana inainte sa fie distrus. Si totusi, mai primesc invitatii in Janis. Chiar in seara asta am primit una. Suna cam asa: “Credeam ca ai chef sa iesim pe undeva. S-o ardem prin Janis…”. Genial, omule! Dar mai genial e tipul din filmulet. Atat de genial, incat daca dai Search pe YouTube dupa “apa minerala” n-o sa mai gasesti reclame cu Borsec, Roua, Perla Harghitei (Doamne ocroteste-i pe romani!), ci o sa-l gasiti pe el, cel care-si bea apa minerala.

]

Exista tot felul de situatii in care trebuie sa fii inteligent – cand spun “tot felul” ma gandesc la diversitate, insa si la eterogenitate, iar “inteligent” ma duce cu gandul la o larga gama de sinonime: de la “destept, citit”, pana la “descurcaret”, “normal<>redus” (“<>” cred ca-i semnul la info pentru “diferit”,”opus”)  . Trebuie sa fii inteligent cand cand treci pe rosu la semafor, iar daca nu ai fost destul de inteligent incat sa nu fii prins, trebuie sa fii de doua ori mai inteligent ca sa te targuiesti cu politistul sa treaca abaterea cu vederea; trebuie sa fii inteligent cand o fata incearca sa faca pe inteligenta cu tine; trebuie sa fii inteligent cand vanzatoarea de la libraria universitatii incearca sa faca pe inteligenta cu tine; TREBUIE sa fii inteligent cand te inscrii la facultatea de DREPT; iar situatiile pot continua…

Situatia despre care vom vorbi astazi este una din ciclul: “Cand NU TREBUIE sa fii inteligent?”. Spre exemplu, in ciuda faptului ca, dupa cum am afirmat mai devreme, trebuie sa fii inteligent cand te inscrii, facultatea asta nu-ti cere aceasta calitate si dupa ce ai fost admis in invatamantul superior. Se merge pe deviza “Intra cine vrea, iasa cine poate!”. De ce se intampla chestia asta? Pentru ca sistemul de invatamant din tara noastra este, scuzati expresia, de tot cacatu` (cum ar spune un clasic in viata, “eu cand ma enervez nu pot sa vorbesc academic”). Universitatile se bucura ca au 600 de oameni in primul an, chiar daca la banchet in anul IV rezerva o sala de 150 de oameni, cu tot cu profi. “E OK – copiii platesc taxele, noi nu ne mai putem inchide portofelul, vindem tone de carti, nu bagam niciun ban in jegul ala de cladire, ii picam in masa si toata lumea e fericita.” – cu asta incepe si se incheie sedinta din toamna la majoritatea universitatilor “cu traditie”, care se respecta.

Am mai spus-o intr-un articol, acum ceva vreme, si o s-o repet: nu trebuie sa fii destept/inteligent ca sa vii la drept, ca faci dreptul etc.. Si, ca dovada, avem destule cazuri care confirma aceasta teorie. Nu spun ca as fi studentul eminent al facultatii, ca nu sunt; si cu siguranta nu sunt cel mai iubit, caci daca pronunti “Alex” urmeaza un “Care Alex?”, iar daca raspunsul este “Padurean” foarte multi o sa sara in sus “Aaahh! Ce ma enerveaza!” – ideea e ca nu poti sa fii iubit de toti… asta e… sau cum s-ar spune aci (sic!) la Cluj – “Pățăști!”. Oricum, prost, mai putin prost, cum oi fi, cand stau in amfiteatrul mare si ma uit in jur, imi creste inima de bucurie (si amfiteatrul ala are vreo 300 de locuri). Am putea realiza un spot publicitar gen: “Vrei sa te simti inteligent? Vrei sa vezi ca pana si cocalarul, dar mai ales pitipoanca din tine poate evolua? Vino la Drept!”. E trist sa vezi persoane fara prea multa mobila la mansarda, pe care in continuare le vom numi specimene, care vin si stau 4 ore la civil, 3 ore la comunitar si fac nimic. Deci… sa faci “nimic” e cel mai greu lucru. Am citit un blog despre cea mai grea meserie – iar pana la urma (cititorii) am ajuns la concluzia ca cea mai grea meserie e aceea in care nu faci nimic – doar stai. Totusi, contrar tuturor asteptarilor,  exista si specimene care fac chestia asta. O replica celebra dintr-un film american tampit spunea ca “oamenii din ziua de astazi gandesc cu viteza luminii” – n-ar mai afirma lucrul asta daca ar veni intr-o luni dupa-masa la noi la cursuri, sa vada atatea fete care nu schiteaza niciun gest si atatea priviri aruncate in gol prin sala. Altii, astia mai inteligenti, daca n-au de lucru isi cauta. Am vazut persoane care isi omorau timpul desenandu-si floricele pe maini, zdrobind tastatura telefonului in speranta ca or sa prinda jackpot-ul la “Snake”. Astia-s mediocri. Mai sunt aia suparati – gen specimenul care, in lipsa de ocupatie, isi verifica daca e la zi cu anticonceptionalele. Fatooo…!!! Gresesti in cel putin trei puncte cand faci chestia asta: 1. ocupi spatiu; 2. consumi aer; 3. esti o proasta!, iar pe langa pastilele alea ar trebui sa adaugi o supradoza zilnica de lecitina. Sa nu-i uitam pe cei care isi doresc din tot sufletul sa atraga atentia, atat de mult incat tin discursuri in public ori de cate ori au ocazia. Si asta nu-i un lucru rau. Oralitatea este de multe ori punctul forte al unui avocat. Problema apare atunci cand limba romana iti da sah si mat. Cand “eseurile” devin “esee” se numeste ca “te dai atat de destept de te caci pe tine… de destept ce esti” – cum ar spune Giovani/Ioan Becali. Si pe deasupra, devii penibil. Cand colegii tai rad de tine, nu-i inca bai. Ca noi suntem copii, suntem rautaciosi, invidiosi, etc.. Dar cand ala de sta in spatele la catedra se tine c-o mana de burta, cu alta isi acopera fata si rade in hohote, ala de isi ia suta+ de milioane pe luna, in momentul ala ar trebui sa-ti dai seama ca ceva da eroare, sau cu virgula, sau cum vrei sa-i spui – omul ala n-are niciun motiv sa te invidieze sau sa rada de tine – el doar se simte bine, iar cand se simte bine pe seama prostiilor care le scoti pe gura, e momentul sa te retragi, sa-ti pronunti numele si sa tragi apa la buda. Da! Viata e curva si din pacate doar unii dintre noi stim si avem curajul sa ne facem de cap cu ea fara sa luam toate bolile cu “S” posibile!

Ar mai fi multe de zis, as putea chiar sa fac liste… ma limitez la aceste exemple, oricare altul ar fi de prisos, sau, ca s-o dam in neologisme, superfluu. In concluzie, doar institutiile sunt perfecte nu si oamenii, asa ca nu va mai stresati ca n-o sa sara acoperisul de pe Avram Iancu in sus de atata inteligenta, ca nu exista o concentratie atat de mare acolo. Nu ma intelegeti gresit – lideri incontestabili la acest capitol sunt cei de la Iulius Mall, pardon FSEGA. Dar nici noi nu suntem departe…

Off-topic: In timp ce scriam articolul am primit un banc. Suna cam asa:

]]> http://alexpadu.wordpress.com/2010/03/19/ce-este-scris-pe-ultima-pagina-a-instructiunilor-pentru-autoturismul-dacia-logan-orarul-autobuzelor/feed/ 12 alexpadu 08-09-10-cover-tifetz http://alexpadu.wordpress.com/2010/03/08/vine-vine-primavara/ http://alexpadu.wordpress.com/2010/03/08/vine-vine-primavara/#comments Mon, 08 Mar 2010 15:08:26 +0000 alexpadu http://alexpadu.wordpress.com/?p=614 ]]>

A venit primavara! O simti, o auzi, o vezi… De ceva ani nu mi-a mai pasat de chestia asta. Prin generala si liceu, nu ma prea incalzea cu nimic venirea primaverii. Poate doar ca aveam vacanta de Pasti. Atunci n-ai timp de chestii de-astea – eram prea ocupati sa ardem aiurea pe bicicleta, respectiv sa combinam boboacele, care in semestrul doi scoteau capul din clase. Rectific: in semestrul doi ieseau cele timide, caci exemplarele mai emancipate erau deja trecute prin 2-3 maini si nu mai reprezentau interes. La gradinita ne bucuram de venirea primaverii – era momentul in care o luam din nou pe dealuri, prin vii… interminabilele plimbari…

Acum, in 2010, totul e altfel. Daca acum 15 ani, vedeam ghioceii in curte si stiam: “Frate, e primavara!”, acum trebuie sa dau o tura prin centru sa vad cati tigani vand ghiocei pe Memo si pe Universitatii colt cu Napoca – daca pot pune de-o echipa de fotbal (cu rezerve), atunci pot exclama: “Frate, au furat astia primavara si-au adus-o la Cluj!”.  Poti sa-ti mai dai seama de schimbarea anotimpului in momentul in care poti sa reduci centrala si sa stai cu geamul deschis. Pe vremuri, ieseam afara si zambeam soarelui – acum imi dau seama cat de puternic e in functie de cat de tare imi bate in ecran si nu reusesc sa disting eroii la DOTA. Pe vremuri, ascultam pasarelele la geam – acum asculta alte voci duioase, gen Guta si Salam. Da, in Grigorescu a venit primavara, deoarece cea mai bomba dintre bombe, ultima speta de carciuma din fundu` Clujului si-a deschis portile si in fiecare zi ne incanta cu ultimele jeguri e manele – nu sunt eu unul dintre cei care “nu asculta manele” (Sa mori tu?!) – am o tona de manele in calculator, dar daca le asculti, o sa-ti amintesti de fiecare chef la care ai fost, incepand cu chefurile “cuminti” din clasa a sasea si pana la cele mai nebune majorate.

In concluzie, de vreme ce florile nu mai cresc, ele sunt vandute la colt de strada, soarele nu ne mai scoate din casa, ci ne bate prin geam, iar privighetorile nu mai canta din copaci, ci de pe CD, putem spune ca in anul 2010, primavara nu mai vine, primavara este adusa cu forta – ii dai doua palme, o trantesti la pamant si-o ti-i aici, cu piciorul pe gat pana cand vrei sa mergi la strand, iar atunci ii dai jet si aduci vara s-o inlocuiasca.

P.S.: La multi ani! (pentru: doamne, domnisoare, prietene, iubite, logodnice, sotii, amante si cititoare ale acestui blog)

Fiecare om incearca sa treaca prin viata lasand ceva in urma. Daca nu ceva material, macar o amintire, o imagine, un sentiment… Despre bani, averi, case si masini nu prea are rost sa vorbesc. Acestea raman in urma noastra, se transmit de la o generatie la alta la infinit, chiar daca nu in aceeasi forma. Problema e ca de cele mai multe ori acestea se transmit doar intre rude – prea rar se gaseste o generoasa “matusa Tamara” care sa faca un bine suprem lasandu-ti mostenire miliarde de dolari. Si averile se fac greu; cu multa munca. Si n-o sa ajungi niciodata sa te bucuri pe deplin de ea, pentru ca in momentul in care esti relativ aproape de nivelul maxim al averii pe care poti sa-l dobandesti, o sa-ti dai seama ca, totodata, esti foarte aproape de varsta maxima pe care poti s-o dobandesti, din punct de vedere fizic.

Daca privim problema din alt unghi si consideram partea spirituala pe care o lasam in urma ca fiind mai importanta decat cea materiala, s-ar putea sa privim si viata mult mai relaxati. Amintirile, faptele nu au cost de productie. Cel putin, cele importante, nu. Dupa cum spuneam in articolul precedent, am reusit, ca in ultimii ani sa-mi las amprenta pe diferite obiecte, in diferite locuri si, cel mai important, in mintea mai multor persoane. De asemenea, cei cu care am luat contact si-au lasat si ei o amprenta asupra mea. Intr-un timp relativ scurt, am reusit sa strang destul de multe povesti – si cred ca acestea sunt mai importante ca faptul ca dimineata cand ies din scara nu ma asteapta un Ferrari, ci doar aerul proaspat (mai mult sau mai putin) pana in statie si limuzina alba cu sofer personal numerotata “30″. Un milion de dolari s-ar fi dus rapid, pe diferite prostii la fel de neimportante ca el. Totusi, multe persoane neimportante le-am pastrat in amintiri – de la cersetori pana la profesori universitari, de la tineri, la batrani, de la intelectuali pana la persoane pe care nu le-as numi tocmai “bright” sau de la cele mai cuminti minore pana la cele mai emancipate studente. Au facut candva parte din viata mea, si n-o sa le uit, si o sa povestesc despre ele cand o sa am ocazia, astfel incat, in timpul vietii, sa fac un back-up al amintirilor mele in alte minti, pentru ca acestea sa dainuiasca mai mult decat existenta mea trupeasca. Chestia cu back-up-ul e foarte interesanta: ne salvam pozele, documentele, muzica etc. pe 3 harduri diferite si pe 5 DVD-uri pe care le ascundem in 10 locuri diferite in casa, insa amintirile prea rar le povestim, daramite sa le si scriem. Cred ca in fiecare din nou traieste un scriitor, din pacate doar unii aleg sa-si puna pe hartie (sau pe blog) trairile, restul multumindu-se cu rememorarea lor inainte de culcare. Cred ca ar trebui adoptata o lege prin care fiecare pensionar sa fie obligat sa-si scrie memoriile. Aceasta lege ar avea ca beneficiu atat back-up-ul amintirilor, cat si faptul ca, fiind ocupati cu scrisul, pensionarii n-ar mai sufoca liniile de transport in comun – vezi aici. Cred c-ar trebui sa-mi scriu si eu memoriile, dat fiind faptul ca Andrei ma considera deja pensionar, din cauza ca iubesc prea mult linistea.

Revenind la amintiri: am ramas marcat in iarna cand m-a oprit pe strada un cersetor. Stiam cine e. In Blaj e cunoscut. E doctorul boschetar. Toti il stiu; si de fiecare data cand trece pe langa tine, ii soptesti la ureche la persoana de langa tine “Frate, asta a fost doctor!”. Totusi, n-am vorbit niciodata cu el, pana in vacanta de iarna, in ziua Ajunului, daca nu ma insel. M-a abordat cand am iesit dintr-un magazin de cadouri, cerandu-mi niste bani. Cred ca e singurul cersetor la care i-as da bani cu placere (lui si la Vanila), chiar daca, mai mult ca sigur, i-ar cheltui pe bautura, insa nu am avut niciodata curajul sa-i dau din proprie initiativa. In timp ce cautam prin portofel, m-a intrebat daca stiu cine e – i-am spus ca stiu, din auzite. Dupa ce i-am dat banii, mi-a spus ceva ce m-a impresionat si m-a marcat, totodata: “Nu am ce manca. Am ajuns de tot cacatu`!”. Cand auzit vorbele astea din gura unui om care, la un moment dat in viata lui, a avut o pozitie sociala, o slujba mai mult decat bine platita, o cariera si cam tot ce ti-ai putea dori de la viata, cazi pe ganduri. Si sincer, pana acasa, doar vorbele lui mi-au rasunat in gand. El a ramas doar cu amintirile – amintirile unei vremi apuse pe care probabil n-o va retrai niciodata. Banii, casa, nevasta – toate s-au dus – amintirile au ramas. Si cred ca are multe.

Ce mi-a venit cu articolul asta, hai sa spunem, filosofic? Pai… ideea mi-a venit la scoala, la o speta, la civil. In speta era vorba de anul 1993. Reactia mea: “Ce viata aveam pe-atunci!”. A doua speta, anul 1998, reactia mea – identica. Din punct de vedere material, viata era la fel de buna – nu aveam jucariile actuale: laptop, mobil, etc.; mi-era de ajuns un Terminator cu doua manete si o caseta cu Mario si Tancuri. Cand vine vorba de libertate, orice avantaj al varstei de 20 de ani si al studentiei paleste in fata varstei copilariei. Astazi, miercuri, 3 martie 2010, ora 17, stau si ma gandesc la urmatoarea speta: O femeie al carei sot pleaca in Spania la capsuni, sa faca niste bani pentru ea si plozii ei, insa uita sa dea telefon acasa timp de cativa ani, obtine o hotarare judecatoreasca prin care acesta este considerat disparut; “doamna” nu sta mult pe ganduri si se recasatoreste. Dupa un timp, barbatul se intoarce din Spania, cu un 600 S si cu niste bani in conturi, insa afla cu stupoare ca trebuie sa-si imparta sotia cu alt bulangiu. Intrebarea care se pune e ce ar trebui sa decid eu, ca judecator, in aceasta situatie? <<Fac o scurta paranteza: speta nu e pusa intre ghilimele deoarece textul a fost adaptat cerintelor blogului, deci, nu-l dati afara pe saracu` seminarist de la civil, ca el chiar s-o chinuit saracu` s-o dicteze in termeni academici.>> Revin. Deci… astazi, miercuri, 3 martie 2010, ora 17 eu imi storc creierii sa vad ce dracu` ar trebui sa se intample cu astia trei implicati in proces; acum 12, respectiv 17 ani (`93 si `98), intr-o miercuri, respectiv marti, as fi dat un raspuns mult mai simplu, sau, mai exact, v-as fi lasat sa va alegeti raspunsul dintre unul scurt si unul elaborat. Cel scurt: nu-mi pasa, frate, sunt minor – si tot ce-mi ramanea de facut era sa ma hotarasc in ce directie s-o iau la fuga, ce deal sa mai cutreier sau unde sa mai bat copca; cel elaborat: femeia e o persoana cu o moralitate indoielnica (in traducere: curva), iar primul sot ar trebui sa uite de ea si sa-si gaseasca o studenta cu care sa sparga banii prin cluburi pana la adanci batraneti.

Iar m-am lungit, insa, inca o data, sper ca m-am lungit intr-un mod interesant, care sa va faca sa cititi si acest ultim paragraf. Am aflat ca printre cititorii blogului sunt si persoane care, la un moment dat, au stat in fata mea la catedra si m-au chemat la raport. Vreau sa le multumesc pe aceasta cale, chiar daca nu nominal. E o onoare sa va am ca cititori si va multumesc pentru complimentele facute in fata altor persoane. Sper ca vocea mea sa va relaxeze, pentru ca acum cativa ani stiu ca suna ca niste unghii mari trase pe sticla.

Iar m-am luat cu altele si nu am mai scris in ultima vreme nimic. Pacat ca nu exista un aparat care sa-ti acceseze gandurile si cu un simplu click sa poti posta cate un articol cu ce ai in momentul de fata in cap – daca ar exista asa ceva, cred ca blogul de fata ar fi unul mult mai prolific. Si, daca stau bine sa ma gandesc, cam exista ceva de genul: costa vreo 500 de euro (sau “europeni”, cum ar spune un clasic/gangster in viata, al carui nume nu-l amintesc aici <<Salut Zizule!>>)  si se numeste… iPhone. Ar fi dragut sa am unul, asa ca, pe calea acestui blog, fac un apel la toti cititorii: puteti dona orice suma pana la pretul intreg al unui iPhone (si mai mult chiar) pentru a ma ajuta sa-l achizitionez. Promit c-o sa cititi mai multe articole pe blog dupa vreo luna de cand o sa intru in posesia lui – spun o luna, deoarece dureaza putin pana te obisnuiesti cu tastatura.

Ce-am mai facut zilele astea? Am fost la ski. Asta e important. Prima data cand schiez anul asta. Si ultima (cred!), din pacate. De ce “cred!”? Pentru ca-i scump ca dracu`. Am fost in Poiana. Pe de-o parte merita. E partie faina. Dar 120 RON pentru cateva urcari tot scump se numeste. Am scris intr-un articol precedent despre hotia cu care este impregnat sangele si mentalitatea romanilor. Aici am avut inca o dovata a acestui fapt. Ar face orice pentru bani. Un abonament pe o zi costa 120 RON. O cartela cu 60 de puncte tot atat. Ce-i drept, pentru prima zi de ski, cele 60 de puncte au fost suficiente, insa daca era sa continuam si a doua zi, cred ca aveam nevoie de mai multe. La casa se vindeau insa doar cartele pe puncte, motivatia lor fiind aceea ca instalatia pe cablu ar putea fi in orice moment oprita in cazul in care vantul creste in intensitate. Problema e ca, la munte, acest risc este iminent si omniprezent. Era un risc pe care cred ca oricine si l-ar asuma. Dar asta e. Suntem hoti. Partia e OK. Desi la baza rasarea deja iarba, iar pe drum erai nevoit sa faci slalom printre pietre si cretini, in mare pot spune ca m-am simtit bine. Sus, spre varf, partia era in stare foarte buna. Dupa parerea mea era perfecta (o parere neavizata totusi, atata vreme cat pana acum am schiat doar la Arieseni). Zilele urmatoare eram un mic robotel, scarile de la scoala erau o provocare pentru mine, orice moneda scapata pe jos un chin, dar m-am descurcat.

Si ca veni vorba de scoala… Ieri, in drum spre facultate am observat multi boraci (=kinderi, copii) colorati, costumati etc.. Printre ei am gasit cel mai funny specimen, pe care l-am numit “kid in a box“. Cand vezi un astfel de caz, iti dai seama cum a fost conceput acel copil. Spre exemplu, poti sa-ti dai seama daca ai fost planuit, visat, dorit sau daca, dimpotriva, esti un accident, victima unui cauciuc mai slab, tras in folie in port in Constanta, la venirea din China. De chestia asta poti sa-ti dai seama si in cazul in care ai un nume mai ciudat, gen Cecil – nu prea te-au iubit ai tai daca asta a fost primul nume care le-a venit in cap. Am incercat sa fac o corelatie dintre acesti copii, care, evident o sa fie niste frustrati si meseriile pe care o sa le practice in viitor. Spre exemplu, nu cred ca micul Cecil o sa ajunga comisar european pentru agricultura (te-ai prins? sunt si exceptii), insa functia de portar la UBB Cladirea Centrala l-ar prinde bine. Cat de lame pot sa fii, astfel incat atunci cand un student te roaga sa-i dai cheia la sala de curs, tu sa spui ca “nu ai permisiunea, trebuie sa astepti profesorul”. Frate, vrea studentul sa vina la scoala! Asta-i motiv de bucurie. Ar trebui sa fugi pana la usa sa i-o deschizi personal, sa-l poftesti inauntru, zambind frumos la intrare. De asemenea, meseria de sofer la RATUC ar fi una la fel de potrivita – am observat ca singura bucurie a soferilor acestei prolifice companii este claxonatul dupa… orice! Si ii inteleg, nici eu n-as vrea sa ma plimb 8 ore pe zi prin cluj cu o masina, mai ales la orele cu trafic intens, intr-o masina cu aer conditionat manua (gen “pune mana si deschide geamu`, bre!”); si n-as vrea ca in aceste 8 ore sa ma plimb pe acelasi traseu, si sa opresc in aceleasi locuri. Astea-s meserii pentru frustrati. “Ce vrei sa te faci cand vei fi mare?” – clasica intrebare pentru kinderii de gradinita; cu siguranta, n-o sa-ti raspunda niciunul, nici chiar cel mai tamp, “sofer la RATUC”. Chiar si “Vreau sa fiu politist!” mai auzi din cand in cand… dar asta nu…

Am observat ca imi plac chestiile neincepute. Si cand spun asta, ma refer la absolut orice. Si imi place sa-mi las amprenta pe unde trec. Imi plac spre exemplu masinile noi. As prefera un Logan nou, decat un Passat care i-o plimbat curu` la neamt vreo 300.000 de kilometri. Hmm… sa nu mai vorbim de fete. Minorele sunt cele mai tari. Si imi plac bancile de la scoala, unde pot sa-mi scriu numele. Si o fac chiar foarte des. De cand a inceput anul, cred ca mi-am lasat amprenta pe cateva zeci de banci, iar azi am avut placuta surpriza sa vad ca munca mea este remarcata si apreciata:

A.Z.: ti-ai scris numele pe banca din 306?

alexp:

alexp: punct ochit, punct lovit

A.Z.: am stat azi

A.Z.: in banca aia

A.Z.: si vad un alexp

C: peste tot iti lasi amprentele

C: k si`n liceu

C: nu ti`ai schimbat obiceiul

alexp: :”>

alexp: in liceu cum am lasat?

C: pai ai lasat ..

C: o gramada

C:

C: p banci, p carti

alexp: )

C: iti dai seama k usa aia d care t sprijineai

C: toate pauzele

C: te reprezinta

Filmulet postat la cerere (merci BogdyC & Latz).

Din cauza unor probleme tehnice (sau de alta natura, naiba stie), filmuletul nu apare pe blog, insa il puteti vedea cu un simplu click AICI.

Multumim pentru intelegere.